Pentru orice observator al spaţiului public din democraţiile liberale occidentale – deschise prin definiţie – pare să devină evident faptul că efervescenţa electorală este mult mai ofertantă mediatic şi tinde să ocupe spaţiul natural al dezbaterii publice. Realitatea este că ne aflăm sub imperiul unor viitoare alegeri foarte importante pentru democraţiile liberale occidentale şi, implicit, şi pentru România. Ne uităm atent la ce se întâmplă la noi şi, eventual, în SUA, dar sunt alegeri cruciale şi în Franţa sau Marea Britanie, iar, anul viitor, în Germania.
La fel cum urmează alegeri prezidenţiale în Republica Moldova în această toamnă. Sunt multe piese mişcătoare şi este absolut esenţial ca semnalul transmis să fie clar şi puternic. Aşa stând lucrurile, îndemnul ar fi utilă o conjugare a eforturilor de a comunica mai mult cu societate inclusiv pe teme care pot să pară mai aride sau pretenţioase aşa cum este securitatea, spre exemplu. Suntem în mijlocul unui război hibrid în care adversarii noştri încearcă să distrugă exact fundamentul valorilor noastre: democraţia. Iar aici aspectul comunicaţional este absolut crucial.
Această observaţie este relevantă şi din perspectivă practică şi cutumiară. Spre exemplu, în perspectiva prezidenţialelor din România, există o obligaţie constituţională ca Preşedintele ales să prezinte Strategia Naţională de Apărare a Ţării. Ar fi dezirabil să insistăm ca inclusiv dezbaterea publică să fie centrată pe această temă, tocmai ca să nu ne trezim că tot felul de extremişti care fac jonglerii cu grenade cărora li s-au scos siguranţele.
Există adesea sentimentul că lucrurile nu merg neapărat în direcţia dorită. Din perspectiva securităţii şi a percepţiei noastre externe, cei 10 ani de mandate ai Preşedintelui Iohannsi reprezintă, dacă analizăm obiectiv, un progres. România este bine aşezată şi la nivel UE, şi la nivel NATO.
Am dovedit cu fapte că se poate pune bază în noi şi că facem ce trebuie făcut. Câteva elemente esenţiale care ar merite reamintite: alocarea a 2,5% din PIB pentru Apărare, sprijinul pentru Ucraina (umanitar, economic, informaţional, militar) – practic, am făcut tot ce se poate; suportul economic, politic, logistic şi informaţional pentru Republica Moldova; rolul jucat în conturarea ca hub energetic în Flancul estic al NATO şi asumarea construirii unor punţi cu ţări precum Georgia sau Azerbaijan; contribuţia directă şi eficientă pe partea de cyber a unor instituţii de elită; atitudinea prudentă în cadrul UE în raport cu ideea construirii unui pilon distinct european în cadrul NATO; rolul de ancoră în cadrul Formatului B9; avansarea în cadrul Parteneriatului Strategic cu Turcia. Toate aceste elemente sunt dovezi că ţara noastră a fost bine pilotată într-un context destul de incert.
Din postura de preşedintă a Comisiei de Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, am mai exprimat în spaţiul public două direcţii pe care le consider a fi utile de explorat: 1. Extinderea Formatului B9 spre un B12 care să includă Republica Moldova, Ucraina şi Georgia; 2. O nouă Strategie a Mării Negre (în care să introducem şi Republica Moldova) care să cointereseze Turcia şi Georgia în mod deosebit. Reamintesc că, în 2022, Congresul SUA a adoptat, o strategie pentru Marea Neagră. Avem acel Plan Strategic de acţiune care poate fi updatat.
Un lucru despre care se discută mult şi oarecum haotic ţine de strategia europeană de înzestrare a armatelor noastre. România are oportunitatea de a-şi reporni motoarele industriei de apărare. Cu trei avantaje concrete:
a) contribuţie directă la efortul de securitate – o ţară producătoare de tehnică de luptă are clar un avantaj;
b) vorbim de bani şi locuri de muncă într-o Românie care are un pedigree serios pe zona de producţie de tehnică de luptă;
c) putem proiecta forţă în felul acesta. Din acest unghi, merită reamintit un proiect de lege privind offsetul pe care în continuare îl consider a fi util (chiar în contextul celebrei ordonanţe de urgenţă adoptate de actualul Guvern).
Dacă tot alocăm 2,5% din PIB pentru Apărare, atunci este obligatoriu ca aceşti bani să se vadă şi în restartarea companiilor româneşti.
Recent, într-un alt editorial, spuneam că România trebuie să fie parte activă a strategiei pentru industria de apărare a UE. În cadrul său, spuneam un lucru care poate a trecut neobservat, dar pe care îl consider relevant: nu putem ignora experienţa de luptă a capabilităţilor de apărare ale unor state aliate sau partenere care nu sunt membre UE. Ce înseamnă asta? Că noi trebuie să vedem imaginea de ansamblu. Suntem membri UE, dar suntem şi în NATO. Vrem în OECD. Trebuie să fim branşaţi la marile curente globale şi să fim parte a proceselor decizionale, nu să mergem doar cu curentul.
Firul roşu al acestei argumentaţii este unul de optimism prudent: toate statele importante înţeleg cam cum sunt aranjate piesele de domino şi că există suficientă inteligenţă colectivă pentru a face calcule în funcţie de căderea uneia sau alteia dintre aceste piese.
Noi, România, trebuie să ne facem datoria şi, cu siguranţă, aşa cum am încercat să argumentez, ştim ce avem de făcut şi vom continua pe un drum bun şi aşezat. Facem cum spun americanii: „hope for the best, prepare for the worst” (sperăm în ce e mai bine, ne pregătim pentru ce e mai rău).
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
