Ocupația sovietică a fost brutală iar soldații Armatei Roșii s-au comportat pe teritoriul țării noastre nu precum o „armată eliberatoare” staționată într-un stat aliat ci precum o armată de ocupație cu toate caracteristicile acesteia din urmă.
Oficial, după cel de-al Doilea Război Mondial, URSS și-a motivat prezența militară pe teritoriul nostru prin necesitatea de a asigura legăturile cu Austria.
Tratatul de Pace dintre România și Aliați a fost semnat pe 10 februarie 1947. Potrivit acordului, în 90 de zile trupele sovietice ar fi trebui să se retragă. Exista însă o clauză de care Moscova a profitat și care preciza că sovieticii își pot menține trupele pentru a asigura legătura cu zona de ocupație din Austria. Tratatul de Pace a limitat și forța Armatei române la 138.000 de soldați.
Dar în mai 1955, sovieticii, conduși pe vremea respectivă de Nikita Hrușciov, au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.
Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii și a cerut plecarea sovieticilor abia după consolidarea puterii
Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Emil Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice. La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee, acuzând chiar partea română că nu e recunoscătoare Moscovei. Se întâmpla în 1955, iar România argumenta că o prezență sovietică nu mai era necesară în contextul în care țara noastră era înconjurată de state socialiste.
Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej, dar acordul privind retragerea a fost semnat abia trei ani mai târziu în 1958. În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient, inclusiv în 1956 în timpul revoluției maghiare. Paradoxul face că Gheorghe Gheorghiu Dej, unul din liderii politici din blocul comunist care a atins cel mai obedient nivel față fața Moscovei, avea să devină cel care va da naștere politicii de independență față de Moscova și va pune bazele unui comunism autohton de sorginte naționalistă pe care îl va consolida Nicolae Ceaușescu.
Revenind însă la ocupația sovietică, gestul lui Dej de a cere retragerea trupelor nu trebuie privit ca un act de eroism. În fond, Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii. Iar cererea ca trupele sovietice să părăsească România era făcută în contextul în care liderul comunist român își consolidase putere, partidele istorice erau desființate iar liderii lor politici mureau sau au murit deja în închisorile comuniste.
Armata Roșie, o armată de ocupație
Foto: Soldați ai Armatei Roșii, sursă foto: Scribd
La mijlocul anului 1946 aproximativ 145.000 de soldați sovietici se aflau în România. După 1950 numărul acestora a fost de aproximativ 30.000, efectul de intimidare fiind deja atins, într-un stat vasal Moscovei.
Sovieticii au fost o armată de ocupație care a recurs la rechiziții forțate, devastări ale bunurilor statului și au jefuit proprietățile private. Soldații Armatei Roșii au tratat militarii români precum inamici. Un raport din martie 1945 al Inspectoratului General al Jandarmeriei precizează că în decurs de patru luni au fost înregistrate 189 de agresiuni ale Armatei Roșii doar împotriva militarilor români. Majoritatea dintre aceste incidente s-au soldat cu morți și răniți după ce s-a deschis focul. Totodată, în septembrie și octombrie 1944 au avut loc 828 de devastări ale sediilor de stat, fiind jefuite 1.121 de depozite și 22.103 locuințe ale cetățenilor români. Și acestea sunt cifre menționate în rapoarte. Situația la nivelul general al țării era infinit mai gravă.
Istoricul Adrian Cioroianu explică, în volumul său „Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc”, psihologia soldatului sovietic: „în mare parte copii de ţărani de pe teritoriul URSS, fără o pregătire serioasă în afara umanismului comunist pe care-l asimilaseră în şcoala primară (şi care, evident, împărţea lumea, fără nuanţe, în buni şi răi după cum spunea o dogmă politică pe care ei nu trebuiau s-o înţeleagă ci doar s-o înveţe pe de rost), aceşti soldaţi capabili de eroisme şi de sacrificii imense (pe care Armata Roşie le-a şi făcut) simţeau că nu mai pot fi opriţi în drumul lor spre Berlin. Convinşi totodată că au intrat în România ca eliberatori, poate că mulţi dintre ei se aşteptau la mai multă recunoştinţă din partea unui popor care-i privea mai degrabă cu suspiciune şi teamă”.
Armata română a încercat, fără succes, să opună rezistență Armatei Roșii
Armata română a încercat inițial să opună rezistență Armatei Sovietice care se comporta ca pe teritoriul inamic. Un ordin din 30 septembrie 1944, al generalului Gheorghe Mihail, preciza următoarele: „ Armata, poliţia şi jandarmeria se vor opune cu ultima energie, la nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşi sovietici, izolaţi sau în grupuri, sau alţi indivizi care utilizând fraudulos uniforma sovietică vor încerca să ridice cu forţa sau să jefuiască bunurile Statului sau particulare".
Pe data de 9 octombrie generalul Mihail revine cu o circulară care avea ca scop prevenirea incidentelor dintre cele două armate. El cerea ostașilor noștri să evite, în discuțiile directe sau cele telefonice, orice remarcă provocatoare la adresa sovieticilor.
Istoricul Adrian Cioroianu semnalează că pe data de 26 decembrie 1948 s-a semnat între Republica Populară Română și Uniunea Sovietică o Convenție referitoare la staționarea Armatei Roșii. Erau stabilite obligațiile țării noastre.
Astfel, autoritățile române trebuiau să spună la dispoziție sovieticilor cazărmi, aerodromuri, localuri de serviciu, câmpuri de instrucție etc. Și, asemenea armatelor de ocupație, Bucureștiul a plătit rușilor „eliberarea”. S-au achitat pentru trupele sovietice chirii ale locuințelor și a altor clădiri, energie electrică, aprovizionare cu apă și alte alimente. De-a lungul ocupației au existat mai multe astfel de acorduri pentru aprovizionare.
Ocupația Armatei Roșii, plătită de statul român
Potrivit unui acord din 8 iulie 1949, „specialiștii” - consilieri sovietici plasați în structurile Armatei noastre - beneficiau de locuințe mobilate în mod gratuit, serviciile de întreținere precum lumina, telefonul sau apa le erau plătite de statul român. La fel se întâmpla și cu serviciile medicale. Republica Populară Română achita și transportul acestora din și dinspre URSS. De transport gratuit beneficiau și familiile acestor consilieri. Iar din 1950, RPR, prin Sovrombanc, achita și un salariu acestor consilieri sovietici, între 2.000 și 4.000 de ruble, în funcție de calificarea fiecărora.
În privința acestei discriminări a condițiilor de viață, în comparație cu ofițerii Armatei române, ca să nu mai vorbim de restul populației secătuită de anii războiului, militarii noștri și conducerea Armatei au fost într-o permanentă neînțelegere cu Armata Roșie, chiar și în anii cei mai obedienți din timpul sovietizării.
Cu toate că Armata Roșie a părăsit Republica Populară Română pe muzică de fanfară, fiind ovaționată în drum spre gări de oamenii scoși din casă, sovieticii au fost și s-au comportat în cei 14 ani asemenea unei armate de ocupație pe un teritoriu inimic. Plecarea Armatei Roșii „eliberatoare” e sintetizată perfect, de către istoricul Adrian Cioroianu, într-o singură frază:
„În fapt, Armata Roșie devenea cu adevărat eliberatoare prin însăși plecarea sa”.
Sursă: Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc, 2005, Editura Curtea Veche
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
