Documentele, în principal cel elaborat de Serviciul de Informații Externe (SIE), evidențiază preocuparea Rusiei de a exploata vulnerabilitățile sociale și de securitate ale României, ca stat vizat, și le particularizează lăsând să se înțeleagă că disfuncționalitățile cronice din sistemul de apărare națională ar fi putut reprezenta o țintă cu valoare ridicată pentru intențiile Kremlinului.
“La ordinul Kremlinului, au fost realizate cercetări sociologice detaliate ale statelor-țintă și a fost studiat cadrul legislativ al statelor-țintă pentru a identifica breșe/vulnerabilități”, se precizează în documentația declasificată, în care, printre altele, mai este este evidențiată preocuparea Rusiei pentru valorificarea pasivității autorităților române față de importanța unor opinii exprimate public, așa cum pot fi considerate nenumăratele mesaje de pe grupurile de socializare, dar și multiplele intervenții directe și proteste ale pensionarilor militari.
Este evident că divergențele dintre pensionarii militari și guvernul actual au reprezentat o breșă extrem de ușor de exploatat de orice terț care ar fi avut interesul (militarii înșiși atrăgând deseori atenția asupra acestui aspect), însă pentru a vedea cât este vina militarilor și cât a guvernanților/statului, precum și pentru a ști cum să evităm pe viitor astfel de situații, trebuie înțelese câteva aspecte esențiale.
Militarii nu pot fi acuzați de naționalism
În mod tradițional, relația dintre stat și armată era nu doar una strânsă, ci de interdependență existențială. Statul asigura constituirea, funcționarea și dezvoltarea armatei, iar aceasta garanta, cu prețul vieții ostașilor săi, suveranitatea, independența și unitatea statului.
În această relație, elementul central, nucleul în jurul căruia gravitau acțiunile statului și în principal cele ale armatei era poporul român, purtătorul perpetuu al spiritului națiunii, cel care dădea sens existenței celor două entități protectoare.
Mulți dintre noi gândesc probabil că lucrurile ar trebui să fie și acum la fel, însă această imagine aproape idilică este ireversibil pierdută. Interdependența dintre stat și armată a devenit o dependență unilaterală a armatei față de stat, iar acest lucru se datorează în special faptului că cele mai importante două evenimente pe care România le-a trăit după Revoluție, aderarea la NATO și integrarea în Uniunea Europeană, au prins statul român total nepregătit.
Divizat ideologic, dezorganizat și lipsit de viziune, statul român nu a putut să armonizeze integrarea euroatlantică cu nevoile și realitățile specifice poporului român și, cu atât mai puțin, cu cele ale armatei române, care, făcând pasul spre integrare comunitară înaintea întregului aparat al statului, s-a confruntat cu cerințe și responsabilități mai largi și cu o presiune constantă asupra componentei sale tradițional-naționale.
La peste 20 ani de la aderarea la NATO și la peste 17 ani de la integrarea în Uniunea Europeană, armata și statul sunt încă în plin proces de tranziție comunitară atunci când vine vorba de modul în care își percep propriile poziții în noua realitate.
Pentru militari, impactul acestui proces constă în erodarea sistemelor de credințe ancorate în tradiție, cu ajutorul cărora obișnuiau să își organizeze viața, iar sentimentul de pierdere a trecutului le creează o stare de insecuritate privind prezentul și viitorul.
Militarii mai în vârstă, crescuți în spiritul sacrificiului suprem pentru țară, sunt obligați să se acomodeze cu ideea că armata nu mai reprezintă doar interesele poporului nostru, că preocupările de apărarea colectivă sunt puse înaintea celor naționale și că, până la, sau de la un anumit nivel, deciziile în domeniul securității naționale nu mai sunt apanajul exclusiv al statului român.
Educația specifică îi determină pe pensionarii militari să continue promovarea spiritului național și tradițiilor de luptă ale neamului românesc și să se asigure că ele nu se diluează în tendința de globalizare care ne cuprinde implacabil, în pofida faptului că statul actual și o tot mai mare parte din tot mai puținii tineri atrași de sistemul militar nu par a fi pe deplin convinși de importanța unor astfel de valori.
Cu toate acestea, patriotismul, dragostea față de țară și dăruirea până la jertfă continuă încă să fie promovate în serviciul militar, iar toate acestea puse laolaltă se regăsesc în definiția naționalismului sănătos. Pe aceste coordonate se poate afirma așadar că, în marea lor majoritate, militarii sunt naționaliști. Acest sentiment reprezintă o mare valoare pentru binele națiunii, dar, ca orice emoție, poate fi relativ ușor exploatat dacă nu este corect întreținut.
De cealaltă parte, statul român nu mai vede armata țării ca fiind principalul garant al suveranității sale, acest rol slăbind odată cu intrarea țării sub umbrela NATO. Mirajul protecției asigurate de o forță militară comună, superioară armatei naționale, atrage atât de mult statul român, încât acesta tinde să se autosaboteze și să accentueze dezechilibrul creat deja între importanța acordată forței colective față de cea națională.
Conceptului sănătos de întărire a securității naționale prin adăugarea suplimentară a beneficiilor rezultate din contribuția la securitatea colectivă, pare să-i ia locul credința politicienilor că securitatea națională este în mare parte o responsabilitate colectivă, a alianței, generând astfel o serie de probleme și inechități în întreg sistemul național de apărare.
Erori fundamentale în valorizarea militarilor
În primul rând, privind mai mult spre alianță, statul nu mai percepe realist importanța rezervei de mobilizare. Potențialul uriaș deținut de un număr însemnat de specialiști militari în rezervă este neutilizat și se pierde din lipsa unui cadru adecvat care să asigure instruirea rezervei operaţionale. Acești militari sunt aruncați în masa amorfă a pensionarilor, deși o bună parte dintre ei au experiența și pregătirea peste nivelul celor mai mulți militari activi.
În al doilea rând, se pare că statul nu mai este interesat să asigure un cadru legislativ stabil și atractiv, care să contribuie la menținerea militarilor cât mai mult în activitate. Lipsiți de predictibilitate legislativă și demotivați, tot mai mulți militari în care s-au investit bani grei pe pregătire și antrenare aleg să treacă în rezervă sau chiar să demisioneze.
În al treilea rând, statul sabotează unitatea forțelor armate prin crearea diferențelor de valorizare între militarii care îndeplinesc misiuni de luptă în țară și cei care fac același lucru în afara țării (vezi controversata Lege 168/2020). În plus, acest aspect riscă să afecteze sentimentul patriotic și calitatea serviciului de luptă executat în interesul național direct.
În al patrulea rând, statul român nu mai pare dornic să își respecte angajamentele asumate legal față de militari. Plecând de la nerespectarea unor legi organice sau amendarea acestora prin Ordonanțe de Urgență și terminând cu neactualizarea unor componente ale soldelor și indexări arbitrare ale pensiilor, statul a creat de-a lungul timpului atât de multe nedreptăți sociale militarilor și atât de multe inechități între aceștia, încât a provocat o adevărată vulnerabilitate în sistemul național de apărare.
Concluzie
Cu cât componenta internațională de apărare capătă o valoare mai mare în securitatea țării, cu atât armata tinde să își definească o identitate diferită de cea tradițională construită în jurul poporului și bazată pe patriotism. Este astfel extrem de necesar ca statul român să intervină cu maturitate pentru a se asigura că putem sta bine pe propriile picioare când este vorba de apărarea țării și că aceasta nu va fi afectată de orice schimbare în atitudinea unor state partenere.
Statul trebuie să înceteze să mai fie Janusul cu două feţe, care, în timp de pace lasă armata să ajungă la nivel de subzistență, iar în situații critice îi cere jertfa militarilor, în numele poporului. Pentru aceasta va trebui să nu mai facă slalom printre jaloane PNRR și ordonanțe de guvern adoptate pompieristic, să-și respecte angajamentele și să-i trateze pe militari cu considerație asigurându-le predictibilitate în carieră, siguranța ca rezerviști militari și liniștea ca militari în retragere.
Cât timp există pensionari militari care în loc să se bucure în liniște de ultimii ani din viață sunt nevoiți să iasă în stradă să protesteze la temperaturi de 40 de grade sau sub ploia rece de toamnă și cât timp militarii simt nevoia să se asocieze pentru apărarea drepturilor legale în fața statului, înseamnă că relația dintre stat și armată continuă să se degradeze, devenind vulnerabilă la interferențele străine, iar cel mai mult are de pierdut însuși poporul român.
În societatea noastră militarii reprezintă principala categorie de populație caracterizată de devotament față de patrie și de popor. Sentimentul patriotic este de cele mai multe ori strâns legat de naționalismul sănătos, bazat pe de valorizarea specificului și tradițiilor națiunii române. Încălcarea acestor valori chiar de către statul în slujba căruia s-au pus naște în militari pornirea firească de a vedea în clasa politică guvernantă un inamic al poporului și de a-și apăra poporul față de aceasta prin orice mijloace, generând inclusiv vulnerabilități de genul celor sesizate de SIE în raportul desecretizat.
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
