NAȚIUNEA CIVICĂ ȘI NAȚIUNEA CULTURALĂ
Președintele Iohannis a mai învârtit o dată cuțitul în această rană vorbind în termenii teoriei staliniste a moldovenismului (recunoscută implicit și prin Pactul Ribentropp-Molotov) despre români și moldoveni ca despre două popoare distincte.
Moldovenii sunt românii de răsărit, așa cum valahii – munteni și olteni – sunt românii de sud, transilvănenii și maramureșenii sunt românii de nord, iar bănățenii și locuitorii țării Crișurilor sunt românii de vest. Cu toții sunt descendenții unor triburi de oieri unite printr-o limbă miraculos de omogenă în care trăiesc și crează, și care le oferă identitatea.
Oieritul este o ocupație complexă, dinamică și riscantă, ordonată de ciclurile eterne ale naturii. Aceste caracteristici au impus un model de organizare familială autoritar și egalitar, care explică adoptarea voluntară (fără decret politic constrângător) a creștinismului de rit oriental ca religie națională. Din același model, creat de intimitatea omului cu natura, s-au desprins ideologii radical conservatoare marcate de paradoxul asocierii individualismului cu colectivismul. (Conservatorismul funciar românesc explică și paradoxul că la români până și ideologiile internaționaliste – liberalismul și comunismul – au fost „naționale”, precum și pe cel că aici s-a putut imagina un partid conservator… progresist.)
Această comunitate etno-culturală coerentă, despărțită de ape dar unită de munți, și-a căutat prin timp statalitatea; respectiv o formă de organizare politică capabilă a-i satisface nevoia de securitate. Naționalismul românilor este geostrategic, iar nu etnic, ca la maghiari, nemți sau ucraineni, de pildă.
De-a lungul acestei căutări românii au trebuit să își fixeze realist geografia adecvată aspirațiilor lor, lăsând în afara granițelor politice naturale – la sudul Dunării, la nord de Tisa și la est de Nistru / Prut – grupuri de conaționali. Pe de altă parte, ei au fost obligați tot de realitatea obiectivă să își construiască cetatea împreună cu aparținători ai altor popoare.
Distingem astfel două națiuni române. Una civică, care este multiculturală, și trăiește pe teritoriul unui stat numit România. Alta culturală, care este omogenă ca mod specific de creație a valorilor universale, dar lipsită de statalitate unitară. Cea dintâi se compune din cetățenii români de diferite etnii. Cea din urmă îi cuprinde pe etnicii români de pretutindeni, indiferent de cetățenia cărui stat o poartă. Suntem, așadar, un singur popor, dar cu două națiuni. Iar aceasta este situația celor mai multe alcătuiri etno-culturale ale lumii moderne.
DICTATUL GEOPOLITIC ȘI PROBLEMA MORALĂ
Pe când unele dintre comunitățile culturale românești au rămas în afara statului național (națiunii civice) din chiar momentul formării / autodeterminării acestuia sub „dictatul” geografiei, iar altele s-au născut prin deplasarea românilor și așezarea lor în afara granițelor acestui stat, situația Republicii Moldova este una specială. Aceasta a apărut prin dictat geopolitic, căruia i s-a inventat apoi un alibi cultural prin doctrina moldovenismului. Dacă la Chișinău nu găsiți statuile lui Ribentropp și Molotov, nu vă mirați. Priviți pur și simplu în jurul vostru. Ei sunt acolo, pretutindeni.
De aici vine și problema noastră morală. Chiar dacă România recunoaște actuala așezare geopolitică a Europei orientale cu arhitectura sa de securitate, nici un român nu are dreptul să afirme că moldovenii sunt altceva decât o parte a poporului român unic și indivizibil. Aceasta cu atât mai mult cu cât cultura română modernă s-a născut în Moldova cu poveștile lui Creangă, cu poezia lui Eminescu și Junimea lui Titu Maiorescu. Inima României este Transilvania. Valahia – mare și mică – împreună cu Dobrogea (cea mai reușită acțiune de colonizare pașnică din istoria Europei) sunt plămânii prin care România respiră. Creierul României a fost totdeauna și a rămas, însă, Moldova; cea iubitoare de evoluție iar nu de revoluții, care s-a mișcat mereu lent dar mereu în direcția bună, cu un desăvârșit instinct al istoriei. Și care, iată, în moliciunea ei aparentă și cu inegalabilul său simț al umorului, a supraviețuit, fără nici un sprijin extern, agresivei politici de rusificare practicată de marele imperiu de la răsărit pe teritoriul cuprins între Prut și Nistru.
Că după confuzia indusă de atâta manipulare culturală, moldovenii basarabeni trebuie lăsați să își redescopere și redefinească singuri identitatea culturală fără presiuni politice dâmbovițene, este adevărat. Că fără această regăsire de sine problema reunificării nu se poate pune este, de asemenea, corect.
La București nu îi este îngăduit însă nimănui să se îndoiască de românitatea basarabenilor. Cu atât mai puțin Președintele României nu o poate face confirmând tezele antiromânești ale imperialismului ruso-sovietic.
GEOPOLITICA ROMÂNIEI MARI
Acestea fiind spuse, avem imediat a ne întoarce privirea și spre problema geopolitică care reprezintă esența problemei moldave. Din punctul de vedere să îi zicem românesc, logica geopolitică (adică logica raportului optim între geografie și putere) s-a reflectat ideal în configurația Moldovei ștefaniene. Această Moldovă, cuprinsă între Nistru și Carpați, și între gurile Dunării și codrii Bucovinei, a putut fi un actor politic de talie europeană. De aceea imperiile vecine au căutat mereu diminuarea ei. Fruntariile lui Ștefan Mușat cel Mare au fost atinse dinnou abia după Primul Război Mondial, în interiorul României Mari, și numai pentru puțin peste douăzeci de ani.
Unirea principatelor danubiene și nașterea României în logică geopolitică dunăreană (căci România Mică a fost concepută ca miniputere europeană cerealieră și petrolieră controlând Dunărea de Jos până la vărsarea în Marea Neagră), a fost singurul proiect de acest tip reușit de Franța lui Napoleon al III-lea. (Unificarea Italiei a fost o semi-reușită.)
Imperiul francez, sub acțiunea căruia județele din sudul Basarabiei (Basarabia istorică) reveniseră anterior Moldovei, îndepărtând Rusia de la gurile Dunării și închizându-i astfel porțile Europei, urmărea ca prin crearea statului național român să pună presiune asupra rivalului său imperial austro-ungar. Emergența României oferea Franței un aliat latin natural la estul continentului, prinzând dubla monarhie germanică într-un clește romanic.
Din aceleași motive, dar și din cauza rivalității cu Imperiul Otoman, Rusia, de curând umilită de înfrângerea în Războiul Crimeii, s-a alăturat și ea proiectului francez. Pentru strategia rusă a momentului, o Românie solidă așezată pe linia Dunării și sprijinită pe Carpați, putea constitui un stat tampon apt a stăvili sau chiar a submina ambițiile sultanilor de la Stambul.
Cine și de ce s-a opus? Pe de o parte, puterile central-europene de cultură germană (autoritare, inegalitare și reacționare), care nu aveau cum accepta o încercuire latină sau latino-rusă. Mai ales pentru Habsburgi era clar că Principatele unite vor porni mai devreme sau mai târziu, împreună cu adversarii lor, o acțiune iredentistă vizând încorporarea Transilvaniei.
Pe de altă parte, pentru Imperiul Otoman era de asemenea limpede că România celor două principate va fi prea puternică pentru a nu aspira la independență și a o obține.
În fine, pentru Anglia, coagularea unor state pe baze naționale în Europa centrală și orientală constituia opusul geostrategiei sale tradiționale de fragmentare politică a continentului, ca garanție împotriva rivalității unui posibil bloc continental căruia ea să nu îi poată face față. La fel cu Germania de mai târziu, ceea ce avea să devină Regatul Unit al Marii Britanii a dorit mereu o Europă centrală dezbinată cu state mici, controlabile și tranzacționabile.
Fix aceleași au fost interesele implicând România care au guvernat declanșarea Primului Război Mondial. Când Franța și Rusia (mai puțin Anglia) au promis România Mare, nu au făcut-o doar pentru a stimula Bucureștiul să li se alăture, ci și pentru că așa concepeau ele o hartă politică europeană potrivită cu agenda lor geostrategică. Și așa a ieșit.
În lupta lor pentru liberalizarea comerțului mondial, care o punea în contradicție cu imperiile coloniale europene, fie ele și aliate în război, America wilsoniană a spijinit, la rândul său, autodeterminarea pe principiul naționalităților.
Să mai adăugăm că la finele celui de al Doilea Război Mondial, Stalin a avut un rol decisiv în restituirea Transilvaniei către România. Desigur, la pachet cu răpirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herței.
Planul dezmembrării României în 1990, după prăbușirea regimului comunist-ceaușist, ca și cel al dezagregării federațiilor iugoslavă și ceho-slovacă, nu a fost unul rusesc, ci occidental, conceput la Berlin, și o vreme parțial însușit de SUA.
DILEMELE UNIFICĂRII ȘI CERTITUDINEA TRĂDĂRII
Când la finele anilor 1980 și începutul anilor 1990, URSS înțelesese să denunțe Pactul Ribentropp-Molotov (de fapt deja caduc) și să permită revenirea la situația anterioară acestuia (în modul cel mai palpabil prin acceptarea independenței țărilor baltice), în Europa a apărut zvonul posibilei reunificări româno-moldave.
Moscova nu îi era ostilă. Dimpotrivă. Rusia dorea doar să păstreze Transnistria, alipită forțat Basarabiei sovietice din rațiuni strategice, pentru ca astfel să aibă un pumnal oricând gata pentru a fi înfipt în spatele Ucrainei.
Ostilitatea s-a manifestat însă în Occident. Mesajele de descurajare vecine cu amenințarea venite de acolo (în special din occidentul european și desigur exprimate „diplomatic”) au fost teribile și surprinzătoare. Lor li s-au adăugat și o serie de manevre și aranjamente politico-diplomatice europene care au urmărit decuplarea sau îndepărtarea Republicii Moldova de România. Germania a jucat un rol important în această direcție.
Desigur, Rusia aștepta o contrapartidă constând în special în limitarea gradului de integrare euro-atlantică a României. Era dilema „unificare sau integrare” pe care o avusese de rezolvat după război și Konrad Adennauer cu privire la Germania și din care ieșise preferând integrarea euro-atlantică. În 1990 România nu era, însă, după un război pierdut, iar lucrurile erau negociabile. Pe atunci grija Rusiei nu era, pare-se, reapariția României Mari, ci apariția NATO la frontiera sa, precum și perspectiva intrării ei în „casa comună europeană”. Mi-a confirmat-o peste ani și Mihail Gorbaciov.
Cu toată această istorie, românii percep Rusia ca principal adversar al României Mari, și în orice caz al unirii României cu Republica Moldova.
Percepția nu este cu totul greșită. De ce ar fi așa? Pentru că ori de câte ori România a fost mare și cu cât a fost mai mare, atunci și cu atât mai mult a fost ostilă Rusiei. Or, cine are nevoie de un vecin ostil care este puternic?!
Nu este locul să discutăm aici despre fezabilitatea sau nefezabilitatea unirii pe termen scurt. Nici despre costurile și beneficiile ei tactice. Nici despre preparativele necesare.
Ceea ce facem acum este să punem în lumină o întrebare care pare a fi îndeobște ignorată: este interesată România din punct de vedere geo-strategic de reunificare; și-ar schimba ea statutul geo-strategic în Europa (UE) ca urmare a reunificării? Răspunsul meu este „da!”. Aceasta în ciuda faptului că Bugeacul aparține astăzi Ucrainei.
Dacă așa stau lucrurile România are de făcut trei pași: 1. Să elaboreze un plan coerent de relații cu Republica Moldova care să vizeze integrarea economică (în primul rând prin investiții românești în stânga Prutului), intensificarea schimburilor culturale, armonizarea instituțională și cooperarea politică la nivel european și global; 2. Să pună problema unificării pe agenda consultărilor cu aliații occidentali (în special SUA) spre a face ca loialitatea față de aceștia să nu intre în conflict cu aspirația românilor de a-și armoniza istoria cu geografia; 3. Să încălzească relațiile cu Rusia și să îi ofere garanțiile că o Românie mai mare și mai puternică, fiind o Românie mai sigură, va fi, în viitor, și o Românie mai prietenoasă.
Chiar dacă asemenea măsuri nu vor aduce națiunea civică română mai aproape de desenul teritorial al națiunii culturale române, prin reunificare, încă vor fi de folos statului român actual în efortul de a-și consolida pacea și securitatea deopotrivă internă și externă. Fără cooperarea Rusiei, oricât de solid ar fi parteneriatul cu SUA și oricât de profundă integrarea europeană, România, reunificată sau nu, nu va fi niciodată stabilă și în siguranță.
Măsurile sugerate nu vor putea fi luate, însă, atât timp cât președinția României face politica interesului german, iar nu pe aceea a interesului național românesc. Pentru a ieși din dilemele unificării, trebuie mai întâi să punem capăt certitudinilor trădării.
Notă: Textul și opinia aparțin autorului
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
