Sub conducerea lui Vladimir Putin, încă de la atacarea Georgiei în 2008, Rusia a început concretizarea tendințelor neo-imperialiste, completând lista de extindere cu ocuparea Crimeei, controlul Donbasului din estul Ucrainei și menținerea Belarusului într-o relație de vasalitate mutual acceptată.
Turcia, condusă de Erdogan, nu a ajuns încă să anexeze noi teritorii, multumindu-se în prezent cu consolidarea poziției de putere cu pretenții regionale pe care i-o conferă prezența trupelor sale în Siria și Libia, precum și creșterea prezenței militare în estul Mediteranei sau la frontiera cu Grecia.
Cu toate aceste, de cand este Erdogan la putere, teme precum “Noua Turcie” și refacerea “Turciei Mari” au căpătat un caracter recurent în presa turcă apropiată puterii, iar mai nou chiar în rândul unor parlamentari turci.
În urmă cu mai puțin de o săptămâna, Metin Kulunk, deputat al Partidului Justiție și Dezvoltare (AKP) fondat de Erdogan, a susținut necesitatea creării „Turciei Mari” și a postat pe Twitter și pe Instagram harta acesteia, care include sudul Bulgariei incluzând Varna, nordul Greciei și insulele din estul Egeei, Cipru și zone din Armenia, Georgia, Siria și Irak.
Harta conține teritoriile celebrului „Jurământ Național” de acum un secol, care a devenit o dogmă a aspirațiilor de politică externă pe care le are actuala conducere de la Ankara.
Pentru a înțelege și mai bine profunzimea până la care unii politicieni turci sunt pătrunși de aceste idei, trebuie spus că în mesajul postat odată cu harta parlamentarul turc a cerut cetățenilor greci să-și amintească cum au trăit împreună cu turcii timp de patru secole. “Întrebați-vă istoricii și ei vă vor spune că am trăit ca frații. Gustul justiției turce a fost rău?”, întreba acesta în final, încercând să facă o trimitere la cât de corect este în prezent tratată Grecia ca stat membru al UE și ca partener anglo-american.
Sunt posibile astfel de scenarii?
Când este vorba despre Rusia, se poate spune că a avea în vedere un astfel de scenariu, chiar pe termen scurt, este o abordare realistă. Trecând peste prezența trupelor ruse în Transnistria, înghețată de aproape 30 de ani, acțiunile Rusiei din ultimii 12 ani au arătat nu doar că aceasta nu se sfiește să folosească forța militară împotriva statelor mai mici, ci și că deține o gamă perfecționată de tehnici hibride de destabilizare și control în zonele de interes.
Situația actuală a Rusiei, față de anii 2008 și 2014 când a invadat Georgia, respectiv Ucraina, este mult mai favorabilă trecerii la acțiuni militare. Reacția slabă a organismelor internaționale la cele două agresiuni militare, divergențele existente între state UE sau între SUA și state UE, care se reflectă în afectarea unității NATO, o administrație americană mai puțin sensibilă la problemele europene, încetarea între timp a unor importante tratate și acorduri precum INF (lichidarea rachetelor cu rază scurtă și medie de acțiune), Cer deschis (control aerian reciproc) sau New START (reducerea armamentului strategic; expiră în februarie 2021) și, nu în ultimul rând, revigorarea militară generală a armatei ruse din ultimii ani, sunt doar câteva dintre aspectele ce pot facilita decizia de extindere spre vest a Rusiei.
Este cunoscut faptul că, cel puțin cât va fi condusă de Putin, Rusia nu va accepta să aibă graniță comună cu NATO, asigurându-se permanent de menținerea unor state-tampon, precum Belarus și Ucraina. Din acest motiv, în cazul în care președintele Lukașenko va cădea sub presiunea străzii, iar Belarusul va adopta o orientare externă occidentală, Rusia va aplica foarte probabil scenariul exersat în Ucraina, scindând regiunile din estul Belarusului. În plus, va crește presiunea pe Ucraina în încercarea de extindere a zonelor separatiste spre vest, cel puțin până până la Nipru, și spre nord până la unirea acestora cu cele din Belarus. S-a observat că Rusia alege mai degrabă să creeze zone separatiste controlate de la Moscova, decât să își extindă frontierele și să își asume responsabilitatea administrării noilor teritorii. Excepția reprezentată de Crimeea s-a datorat în principal poziției strategice a peninsulei, care îi permite Rusiei controlul total asupra Mării Negre.
În ceea ce privește Turcia, aducerea frontierelor la stadiul „Turciei Mari”, pe toate direcțiile, este imposibilă pe termen scurt și chiar mediu. Șansele de realizare a visului turcesc sunt mai probabile pentru zonele din Siria și, mai ales, Irak, dar scad dramatic atunci când vizează state membre ale UE și NATO. Cu toate acestea, strategii lui Erdogan știu că Turcia trebuie să își respecte statutul de mare putere regională și, ca atare, este indicat să își facă cunoscute așteptările în materie de politică externă chiar și prin astfel de mijloace cum sunt cele folosite de deputatul turc. În același timp, în plan concret, Erdogan autointitulat “apărător al musulmanilor” acționează la nivel politic, economic și militar pentru crearea unui climat favorabil acestor scopuri și pentru ca Turcia să fie pregătită să acționeze eficient atunci când conjunctura internațională îi va permite să o facă. Cu siguranță actuala conducere turcă nu își pune întrebarea dacă vor exista astfel de oportunități internaționale, ci când vor apărea acestea. De aceea acordă o importanță specială relațiilor cu Rusia și China, state care îndeplinesc două condiții dorite de Turcia: în primul rând sunt puteri globale care se pot opune SUA și NATO, iar în al doilea rând sunt state cu precedente în afirmarea unor pretenții teritoriale și în folosirea forței pentru realizarea acestora.
Ce ar putea să facă România?
Este evident că România nu se poate opune direct unor astfel de cursuri ale evenimentelor, însă poate acționa pentru crearea și dezvoltarea unor factori externi de securitate favorabili. În primul rând, după atâția ani în care și-a probat loialitatea, a venit momentul ca România să obțină mai multă credibilitate și greutate în relația de parteneriat strategic cu SUA. Acest lucru s-ar putea concretiza într-o primă fază prin transferul în România a unui număr mai însemnat de militari americani, dintre cei care se intenționează să fie retrași din Germania, iar pe viitor chiar prin aducerea unor baze militare din Turcia, care devine un partener tot mai puțin sigur.
În al doilea rând, România ar trebui să poată valorifica mai bine statutul de stat de frontieră al Alianței și chiar funcția de secretar general adjunct al NATO, deținută de Mircea Geoană, pentru a obține întărirea flancului de la Marea Neagră. Deși riscul unui atac din partea Rusiei în zona Mării Baltice este comparativ cu cel al unui atac din zona Mării Negre, resursele militare alocate de Alianță sunt distribuite disproporționat, fiind acordată o importanță mai mare zonei baltice.
În al treilea rând, diplomația noastră ar putea identifica noi canale de relaționare echitabilă și extinsă cu cele două state, în mod special cu Rusia, care să nu contravină statutului României de membru al UE și NATO, dar care să încurajeze relațiile de bună-vecinătate și proiecte comune de dezvoltare în regiunea Mării Negre.
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
