Analiștii continuă să dezbată natura și efectele rivalității geopolitice dintre China și Statele Unite, construind definiții complexe, fraze complicate sau predicând adesea despre relațiile tumultuoase dintre cele două națiuni. Sub administraţia Obama, elementul istoric pare a fi fost cel mai uşor de izolat în interiorul analizelor administrației sale, prin construcția de paralele cu eveniment istorice din trecut, încercând să stabilească un model al concurenței hegemonice între cele două națiuni și state.
Sub administrația Trump analizele au fost mult mai scurte și mult mai clare. Primul document de anvergura politică a noului președinte Trump, cel privind strategia de securitate națională a numit în mod inconfundabil China ca fiind „ concurent/adversar strategic."
John Bolton, care la vremea apariției acestei noi definiții geopolitice americane era consilier pentru securitate națională a președintelui american, a reprezentat inițiativa BRI ca mijloc principal prin care Beijingul caută să îți impună o „poziție de dominație globală." Pentru a contracara ceea ce administrația americană înțelege că fiind acțiuni chineze de dominație a diverselor rute comerciale și regiuni geografice întregi, strategii lui Trump au conturat strategia de Deschidere și Libertate din spațiul Indo-Pacific (FOIP). În acest sens administrația Trump a subliniat rolul fundamental al Indiei și redenumit oficial Comandamentul Pacific al SUA în Comandamentul Indo-Pacific al SUA. După ce spațiul geostrategic a fost SUA au desenat o strategie pentru a contracara proiectul de expansiune globală a Chinei.
Asistăm astăzi la un duel care se poate definii în termenii următori: inițiativa BRI a președintele Xi Jinping s-a concentrat inițial pe diverse proiecte de infrastructură cu națiuni de-a lungul regiunii eurasiatice, dar în ultimii ani, Beijing s-a îndreptat din ce în ce mai mult spre obiectivele geostrategice cum ar fi securizarea accesului portuar pe termen lung și consolidarea legăturilor strategice cu statele regionale cheie. În sens opus, strategia americană a scos în evidență libertatea comerțului, liberul schimb de mărfuri și conectivitatea dintre marile centre financiare ale SUA și Asia.
Care vor fi efectele probabile ale strategiilor hegemonice în duel dintre cele două puteri şi ceilalți actori economici din Asia?
În abordarea acestei întrebări, acest articol încearcă să investigheze percepțiile și motivațiile Japoniei, Coreei de Sud și Indiei cu privire la BRI și FOIP. În ciuda legăturilor lor strategice cu Statele Unite, fiecare dintre aceste țări au răspuns în diferite moduri la cele două viziuni hegemonice. Astfel, Coreea de Sud, un aliat militar american major, nu s-a alăturat FOIP în ciuda invitației lui Trump, în schimb caută să colaboreze cu China pentru extinderea BRI în peninsulă coreeană. Guvernul Narendra Modi din India a fost deschis către o participare la inițiativa americană FOIP, dar solicită o mai mare incluziune care vizează implicarea Asociației din Națiunile Asiei de Sud-Est (ASEAN) și China. Guvernul Abe Shinzo din Japonia este mai entuziasmată de FOIP, dar politica sa de echilibru cu guvernul de la Beijing, impune că Japonia să se implice în inițiativa BRI de asemenea.
Aceste răspunsuri variate la BRI și FOIP sugerează că actorii asiatici gândesc o politică de echilibru între Washington și Beijing. Analiza simplistă în termenii unei concurențe pur comerciale dintre SUA și China este insuficientă pentru a surprinde realitățile regionale și globale de astăzi. În timp ce aliniați ei înșiși cu Washington sau China cu privire la unele probleme regionale, națiunile asiatice rămân ezitante să îmbrățișeze pe deplin una sau alta dintre viziunile hegemonice concurente. Unul dintre factorii acestor politici ezitante, comune practic la toți marii actori asiatici, îl reprezintă calculele strategice ale fiecăruia în complexul joc de obținere a unei autonomii regionale cât mai mari într-o ordine regională în schimbare. În loc să urmeze întocmai pașii celor două superputeri, țări precum Japonia, Coreea de Sud sau India doresc să își creioneze ți să obțină propriul spațiu regional de dezvoltare, tocmai pentru a nu fi prinse în mijlocul disputei dintre SUA și China. Mai mult, toate aceste țări doresc să folosească cele două inițiative hegemonice pentru propriile obiective specifice politicilor externe proprii.
Dacă vom compara elementele care compun dezbaterile interne despre BRI și FOIP din cele trei capitale asiatice cu ponderea economică și geostrategică cea mai importantă, vom înțelege modalitățile tactice și strategiile pe care fiecare le folosește pentru a câștiga cât mai mult pentru sine. Atâta timp cât politicienii din Tokyo, Seul și New Delhi își consolidează pozițiile naționale și regionale pentru a face față acestui duel sino-american, atât presiunea SUA pentru o coaliție anti-China cât și orientările Chinei de a modifica ordinea regională sunt mai puțin probabile de a reuși. Pentru administrația Trump, dar și pentru președintele Xi, răspunsurilor regionale la inițiativele lor au creat un val de solicitări, de nuanțe și de necesar de concesii pe care altminteri bipolaritatea războiului rece nu l-ar fi permis. BRI și FOIP au declanșat un adevărat maraton între diverșii actori economici, politici sau militari, în special în zona Asiei de Sud Est încât cele două supraputeri vor trebui să găsească soluții fundamental diferite pentru a răspunde așteptărilor enorme care au fost create.
În zona continentului asiatic, există un adevărat caleidoscop de atitudini și fațete ale comportamentului statului în fața emergenței unor noi puteri economice, teritoriale, maritime, militare sau comerciale. Cazul Chinei nu este singular în istoria umanității. Dezvoltarea economică, urmată de o adevărată politică de expansiune teritorială, în special cea maritimă , prin efectiva construcție de insule care să mărească limitele continentale ale țărmului chinez a creat o stare de neliniște profundă în rândul vecinilor. Răspunsurile celorlalte state s-a concentrat pe creionarea unor politici comune de echilibrare a creșterii masive a influenţei chineze în regiune. Având în vedere atât viteza de creștere cât și masivitatea acestei creșteri în termeni neți, putem fi siguri că statele asiatice au trebuit să găsească răspunsuri imediate la dezechilibrul chinez.
Din această perspectivă, puterile regionale, în special cele sud asiatice au fost și cele mai mai sensibile la amenințările din partea hiper puterii dezvoltate de către Beijing. Factorul apropierii geografice a fost și rămâne elementul cel mai important al acestei neliniști crescânde. Mai exact, din acest punct de vedere, statele care se confruntă cu o putere vecină în creștere sunt susceptibile să apeleze la orice metodă de echilibrare fie ea internă, adică să crească propriile capacități militare, în același timp cu desenarea unui mecanism de echilibrare externă, adică lucrând cu națiuni aliate. Acest raționament politic a și fost cel care a stat la baza FOIP.
În fața vitezei de expansiune a unei Chine cu un vădit apetit pantagruelic, vecinii săi regionali, cum ar fi India, Japonia, Singapore, Coreea de Sud, Rusia și Vietnamul ar fi trebuit să se alăture Statelor Unite pentru a echilibra puterea chineză. Acest fenomen nu s-a întâmplat în totalitate, mai mult Washington a realizat că nu are puterea economică sau militară de a forța o uniune de interese cu actorii regionali mai sus pomeniți. China a dovedit, ca orice putere în ascensiune, că are mult mai importante resurse, nu numai economice, dar și o imaginație mai bogată, reușind să mențină într-un etern joc de șah influența americană în Asia.
În contextul Asiei de Est, această perspectivă de echilibrare presupunea că Japonia și Coreea de Sud să își reînnoiască alianțele deja istorice cu Washington. Însă jocul diplomatic cu Korea de Nord și qvasi impotența administraţiei Trump de a găsi soluții la politica primului ministru japonez Abe Shinzo de echilibrare a parteneriatelor cu ceilalţi actori regionali (reprezentând în realitate o reducere a influenței SUA în regiune) au reprezentat practic eșecuri succesive și de proporții în fața Chinei.
Presiunea guvernului Shinzo pentru o „forță de apărare dinamică" este privită în principal că efort pentru echilibrarea și „consolidarea descurajării față de China", dar nu implică o creștere exponențială a resurselor militare americane în insulă. Aducerea la masa discuțiilor a Koreei de Sud, deși rivalitatea tradiţională nu a permis pentru decenii această apropiere, reprezintă un eșec al inițiativei SUA de contrabalans la expansiunea chineză. În ceea ce privește Coreea de Sud, în fața provocărilor nucleare din Koreea de Nord, guvernele Lee Myung-bak și Park Geunhye și-au consolidat legăturile de alianță cu Statele Unite, dar au propus Beijingului motoare economice de apropiere, care numai acum un deceniu erau de neconceput.
De partea chineză așteptările erau/sunt și ele extrem de mari. BRI practic propune actorilor implicați în inițiativă o politică de aliniere. China s-a așteptat ca măcar o parte din statele asiatice să se alinieze cu tendința de dezvoltare globală propusă. Preluând modelul de expansiune african, Beijing a crezut că poate exporta și în regiunea sa imediată aceleaşi metode de dezvoltare extensivă și preluare de infrastructură. Punând în aplicare strategia șirului de perle, China a promovat agresiv preluarea de infrastructură în special portuară, în diverse părți ale lumii, fapt care a speriat în primul rând pe vecinii săi, alterând modele de comportament echilibrat, deja devenite tradiționale după încheierea celui de-al doilea război mondial.
Dacă în Africa, anumite state au căzut efectiv în cursa datoriilor chineze, fenomen economic identificat încă de la începutul expansiunii economice chineze pe continentul negru, în Asia de Sud Est acest fenomen a creat o rezistență, uneori irațională, la BRI și la avantajele economice pe care le presupune. Acest model financiar, de subvenționare chineză a construcției de infrastructură critică pentru partenerii BRI, a fost considerat ca fiind o amenințare directă la suveranitatea economică a statelor mici și mijlocii din Asia de Sud Est. Mai mult a fost folosit ca element propagandistic împotriva Chinei, în special de către SUA și actorul economic emergent Uniunea Europeană.
Promovând o politică a echilibrului, de nealiniere față de China, vecinii săi au conviețuit confortabil, în timpul războiului rece, cu o Chină comunistă. Fiind parte a spațiul de interes strategic major american, Japonia, spre exemplu, pe toată perioada Războiului Rece și nu numai, a facilitat implementarea cu succes a marii strategii a apropierii de Beijing, în pași mici dar fermi. Această strategie a constat în respectarea intereselor de bază ale Chinei și acționând în consecință, a permis o deschidere mult mai amplă a Chinei față de lumea asiatică decât a permis chiar aliatul său ideologic Uniunea Sovietică. Prin lansarea inițiativei globale BRI, China a sperat că această deschidere japoneză va fi multiplicată la scara întregului continent. În realitate acest fenomen nu a avut loc.
În cazul Japoniei atunci când acest lucru nu s-a întâmplat, marile răni provocate de către ocupația imperială a Chinei au provocat un discurs xenofob anti-japonez, nemaiîntâlnit din timpul lui Mao. În spațiul african sentimentul anti chinez a devenit atât de puternic, încât după folosirea fermierilor chinezi pentru a disloca pe fermierii albi, Mugabe, leaderul autoritarist din Zimbabwe, a trebuit să facă față unui dezastru economic unic în istoria economiei mondiale, care s-a transferat într-o revoltă anti chineză. Înțelegerea acestor realități este deosebit de utilă având în vedere că trebuie luate în considerare și perspectiva actorilor locali participanți la implementarea BRI. locali.
Ceea ce nedumerește pe orice analist este însă faptul că nici politica de echilibrare, nici cea a alinierii nu surprind în mod adecvat, resorturile intime care au stat la baza răspunsului națiunilor asiatice la inițiativa BRI. Pentru a da un exemplu, ce al domeniului militar, putem observa că deși sunt printre cele mai sofisticate forțe armate ale lumii, bugetul de apărare al Japoniei este mai mic de un procent din PIB-ul său.
Pentru Koreea de Sud strategia de apărare axată în mod unic pe conflictul cu Koreea de Nord și echilibrul de forțe din peninsulă sugerează cu greu un proces echilibrare securitate în raport cu China. Bugetul de apărare al Indiei pentru anul 2019 este de 49,68 miliarde USD, cu o creștere marginală care este extrem de departe de bugetul chinez de modernizare a propriilor sale forțe armate.
Iată de ce, este absolut necesar să înțelegem în profunzime ce se întâmplă în Beijing și ce reprezintă BRI pentru întreaga lume. Dezvoltând drumuri fără o direcție reală, abordând în mod vânătoresc relațiile cu China, nu ne va ajuta să percepem cu adevărat modelul chinez de dezvoltare economică. Căci nu numai dezvoltarea economică este fundamentală dar și sustenabilitatea ei. Iar riscurile că dezvoltarea și expansiunea economică chineză să nu fie sustenabile, fără un rapt de resurse globale care echivalează cu sărăcirea tuturor celorlalți, reprezintă un element de analiză pe care puțini în lumea de astăzi doresc să și-l asume.
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
