În principal, europenii nu au fost nici mai puțin conștienți de realitatea geostrategică din ultimii ani, nici mai comozi în privința apărării decât aliații lor de peste marele și frumosul ocean, ci doar au valorizat și au crezut mai mult în parteneriatul aprofundat, aproape frățesc, cu SUA. Iar reacția de duminică, 17 februarie, a șeful Conferinței de Securitate de la München, Christoph Heusgen, care, aflat la pupitru, nu și-a mai putut abține lacrimile dezamăgirii, spune aproape totul despre încrederea sinceră a liderilor europeni în SUA.
Deși pare că Europa a ales soluția convenabilă, pasând Americii responsabilitatea propriei apărări, în realitatea nu avea prea multe opțiuni și nu putea să facă cu mult mai mult, cât timp ținea la buna funcționare a Alianței Nord-Atlantice și la menținerea unor relații avansate cu SUA.
Chiar și în aceste condiții Europa nu a stat cu mâinile încrucișate și, încă din 1998, prin Declarația de la Saint-Malo, Franța și Marea Britanie au susținut împreună o apărare europeană autonomă. Acest lucru a îngrijorat Washingtonul, care, prin vocea secretarului de stat Madeleine Albright, aproape că a impus renumitul principiu "3D": No Duplication (fără duplicarea structurilor NATO), No Decoupling (fără separare între SUA și Europa), No Discrimination (fără excluderea statelor NATO care nu sunt membre UE, precum Turcia).
Se poate spune că această declarație a pus bazele atitudinii SUA în următoarele decenii: o armată europeană era acceptabilă doar dacă nu ar fi afectat NATO. Iar acest lucru ar fi fost practic imposibil.
Apoi, un an mai târziu, după încheierea războiului din Kosovo, UE a decis să-și dezvolte Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). SUA au considerat că și acest demers ar putea slăbi coeziunea NATO, iar secretarul american al Apărării, Donald Rumsfeld, a criticat inițiativele europene de acest gen, declarând că NATO rămâne singurul cadru viabil pentru apărarea Europei.
Mai departe, în 2003, SUA au făcut presiuni pentru mecanismul Berlin Plus, care impunea ca orice operație militară a UE să folosească structurile NATO, forțând astfel UE să rămână dependentă de infrastructura NATO.
Mai recent, UE a lansat programele PESCO (Cooperarea Structurată Permanentă, în 2017) și Fondul European de Apărare (EDF, în 2019), menite să consolideze industria de apărare europeană. SUA au fost mai mult decât deranjate pentru că firmele americane nu aveau acces la contractele de apărare finanțate de UE, iar într-o scrisoare oficială, din 2019, Washingtonul a avertizat că aceste politici ar putea „slăbi cooperarea transatlantică și NATO”. În final, după presiuni, UE a permis anumite excepții pentru companiile americane, dar Washingtonul a rămas sceptic.
Acum poate părea greu de crezut, dar, timp de mulți ani, o armată a Uniunii Europene a fost văzută de Washington ca o structură care ar fi concurat cu NATO în mai multe moduri, iar acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care SUA s-au opus frecvent unor astfel de inițiative. Concurența nu ar fi fost neapărat una directă, printr-un conflict între cele două structuri, ci una de tip politic, strategic și operațional, pe care administrațiile americane s-au străduit să o evite în maniere mai mult sau mai puțin elegante.
Dar să vedem ce ar fi generat în termeni reali crearea unei armate europene și care sunt principalele moduri în care aceasta ar fi intrat în competiție cu NATO.
Suprapunerea structurilor de comandă și luare a deciziilor
Primul aspect care ar fi creat nemulțumiri conducerii militare americane imediat după apariția sa ar fi fost crearea unor structuri de comandă paralele. NATO are deja o structură militară integrată, cu un lanț de comandă clar, condus în mare parte de SUA. Crearea unui cartier general militar al UE și a unor comandamente europene proprii ar fi dus la apariția a două structuri paralele, ceea ce ar fi complicat și îngreunat răspunsul rapid la crize.
Cu toate acestea, în 2011, Franța și Germania au propus constituirea unui cartier general al UE pentru operații militare. Așa cum era de aștepta, SUA, dar și Marea Britanie (încă membră a UE) s-au opus vehement, argumentând că acest lucru ar slăbi NATO, iar proiectul a fost blocat.
Dacă UE și NATO ar avea două structuri de comandă diferite, statele europene ar fi fost nevoite să aleagă între ele în caz de criză. Astfel, într-o situație precum o invazie a Rusiei, ar fi apărut riscul ca NATO și UE să nu reacționeze coordonat la niciun nivel de răspuns militar.
Dublarea resurselor și a logisticii. Cheltuieli nejustificate pentru UE
Este evident că dacă NATO și UE ar fi avut două structuri militare separate, acest lucru ar fi însemnat pentru Europa cheltuieli suplimentare și risipă de resurse.
Spre exemplu, NATO are deja o Forță de Reacție Rapidă și unități desfășurate în Europa de Est, elemente la care participă deopotrivă SUA și țările UE. Dacă statele UE și-ar fi creat propria armată, ar fi trebuit să investească în infrastructură nouă, centre de comandă separate și logistică proprie, în loc să sprijine structurile NATO deja existente.
SUA și-au exprimat de multe ori îngrijorarea că țările europene nu investesc suficient în apărare, însă au lăsat tot timpul să se înțeleagă că este vorba de investiții în forțele NATO, nicidecum în într-o structură strict europeană. Dacă UE ar fi redirecționat fondurile către o armată proprie, ar fi existat riscul ca statele UE să nu mai contribuie suficient la NATO, slăbind capacitatea alianței.
Reducerea influenței SUA în Europa. Creșterea importanței militare europene
SUA sunt liderul NATO și își exercită influența geopolitică prin această alianță. Dacă UE și-ar fi construit propria armată, Washingtonul ar fi pierdut un instrument cheie de control asupra securității europene.
Același președinte Macron, care acum încearcă să trezească rapid liderii europeni rămași groggy după declarațiile făcute de vicepreședintele american JD Vance la Munchen, a propus în 2018 o „armată europeană” care să fie în măsură să se apere inclusiv împotriva SUA. Trump, aflat în primul său mandat, a reacționat furios, declarând că „NATO este suficient, iar Europa trebuie să plătească mai mult pentru securitate, nu să creeze structuri alternative.”
Dacă Europa și-ar fi consolidat o politică militară independentă, aceasta ar fi putut acționa fără aprobarea SUA, ceea ce ar fi redus influența americană în luarea deciziilor strategice. Washingtonul s-a temut că o armată europeană ar fi putut ajunge să fie mai apropiată de Franța și Germania decât de NATO.
Dificultatea coordonării în cazul unei crize internaționale
Dacă UE și NATO ar fi avut două structuri de apărare separate, s-ar fi putut ajunge la neînțelegeri și întârzieri în cazul unei crize. Cel mai bun exemplu este cel din 2011, când, în timpul intervenției NATO în Libia, Franța și Marea Britanie au lansat atacuri înainte ca NATO să ia o decizie finală.
În cazul unei amenințări la adresa unui stat european cine ar fi răspuns mai repede: UE sau NATO? În plus, dacă UE și NATO ar fi avut reguli diferite de angajare în luptă, ar fi fost posibil ca unele state europene să refuze să urmeze ordinele NATO, ceea ce iarăși ar fi slăbit alianța.
Riscul divizării între statele europene și NATO
Nu toate statele UE sunt membre NATO și viceversa, iar acest aspect ar fi creat cu siguranță fracturi în securitatea europeană. Turcia, membră NATO, dar nu și UE, s-a opus constant inițiativelor europene de apărare, deoarece se temea că ar fi fost exclusă de la deciziile de securitate ale continentului. De asemenea, Marea Britanie - membră NATO, dar ieșită din UE din 2020 - s-a aliniat de multe ori cu poziția SUA, argumentând că o armată europeană ar crea diviziuni între aliați.
Este aproape sigur că, dacă UE ar fi decis să acționeze fără NATO, unele state europene, precum România, Polonia, sau țările baltice, ar fi preferat NATO, în timp ce Franța și Germania ar fi constituit un nucleu de promovare a unei strategii europene independente. Acest lucru ar fi creat o divizare în Europa, ceea ce ar fi slăbit coeziunea Occidentului în fața amenințărilor externe reprezentate de Rusia sau China.
Concluzie: Armata europeană o problemă mai complicată decât pare la prima vedere
Problema privind crearea unei armate a Uniunii Europene este, așadar, mai complicată decât pare la prima vedere. Aflată la intersecția dintre autonomia strategică europeană și coeziunea transatlantică, acesta nu încape în perspectiva îngustă în care încearcă să o îndese noua administrație americană. În timp ce europenii au căutat să-și consolideze capacitățile de apărare, SUA au privit cu scepticism aceste inițiative, temându-se de o posibilă slăbire a NATO.
Acum, dilema nu mai este dacă UE trebuie să-și dezvolte propriile structuri de apărare, ci cum poate face acest lucru fără să afecteze alianțele existente. În prezent, menținerea acestui echilibru depinde într-o mare măsură de modul cum administrația Trump valorizează componenta geostrategică reprezentată de Europa, însă, pe termen mediu și lung, UE, care și-a învățat lecția, își va regândi cu siguranță poziția față de SUA, căutând soluții prin care să mențină relațiile transatlantice dar să se și autosecurizeze în fața schimbărilor bruște de direcție ale politicii externe americane.
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
