Deciziile politice eronate și lacomele aspirații geostrategice ale marilor puteri care au eșuat să prevadă uriașa catastrofă au fost cauzele principale.
Desigur, un conflict era inevitabil în condițiile în care fiecare dintre puterile decizionale ajunseseră la o balanță îngrijorabil de echilibrată de forță. Însă la mai bine de 100 de ani de la startul conflictului putem sublinia cu tărie culpabilitatea comună. Trecând peste factorii care au împins națiunile spre o conflagrație mondială, Marele Război a avut consecințe devastatoare. Milioane de oameni și-au pierdut viața, milioane de destine și-au schimbat cursul. Viața după patru ani de război nu mai putea fi niciodată aceeași. Pe plan politic imperii seculare au plătit prețul suprem iar granițele statelor europene și implicit ale Europei au fost radical schimbate.
28 iunie 1914, Sarajevo. O zi liniștitoare de vară prevedea o catastrofă. Balcanii au stat mereu pe un butoi de pulbere, însă la 28 iunie 1914, lucrurile au degenerat. Moștenitorul Imperiului Austro-Ungar, Arhiducele Franz Ferdinand care efectua o vizită la Sarajevo era împușcat mortal de tânărul Gavrilo Princip, un sârb născut în Bosnia care făcea parte dintr-o grupare radicală catalogată teroristă.[1] Acest regretabil și regretabil și condamnabil act nu a reprezentat decât motivul.
Austro-Ungaria în vederea obținerii unor avantaje stategice cât și politice trimitea un ultimatum Serbiei. Era necesară evident o reacție extrem de dură, dar Austro-Ungaria nu se va opri aici. Serbia a acceptat ultimatumul în proporții covârșitoare, dar cu toate acestea Austro-Ungaria care căuta războiul cu tot dinadinsul și care avea în spate o mare putere precum Germania, ce nu a știut să o controleze, ba dimpotrivă îi legitima acțiunea, declară război Serbiei.
Conflictul putea fi evitat și se putea încheia cu o victorie diplomatică austro-ungară, dar nu s-a dorit.[2] El a fost alimentat și provocat de decizii politice eronate, atât din partea Germaniei și a Austro-Ungariei cât și din partea Occidentului și a Imperiului Țarist care se aflau în spatele Serbiei. Toată lumea considera războiul inevitabil însă nimeni nu anticipa că el se va întinde pe patru ani. La prima vedere Serbia pare cea mai puțin responsabilă, însă la o scară mai mică Serbia se identifică și ea cu un caz de imperialism prin construirea ’’Marii Serbii” și a unui stat a slavilor sudici. Iar violențele de care Serbia a dat dovadă sunt înspăimântătoare. De la vărsările de sânge din Bosnia și Kosovo până la asasinarea regelui Alexandru Obrenovici și a soției sale din anul 1903.[3]
Imperiul German, susținere necondiționată pentru Austro-Ungaria
Să ne întoarcem privirea către Germania pentru a încerca să înțelegem motivul pentru care aceasta a susținut Austro-Ungaria și nu a făcut absolut nimic pentru a evita conflictul. Pentru că dacă cel „de-al doilea Reich” nu îi oferea Austro-Ungariei o sigurață politică și mai ales militară, cea din urmă în mod cert accepta semnarea ultimatumului trimis către Belgrad.
Motivul constă în faptul că Reich-ul era convins că este o chestiune de timp până când Franța va ataca. În plus, trăia sub complexul poziției strategice. Aflată în centrul Europei între Franța și Imperiul Țarist, pericolul era iminent. Nemții erau tot mai speriați de modernizarea Rusiei și în special de completarea rețelei sale de căi ferate. De partea cealaltă, în vest, Franța reprezenta un pericol iminent. Un inevitabil conflict.
Războiul pe două fronturi cauzat de poziția strategică și mai ales de alianța dintre Franța și Rusia, le dădea fiori. Așa cum au decurs lucrurile, pentru germani, războiul pe două fronturi a fost inevitabil. Această frustrare a celor două fronturi, nemții o vor trăi și în al Doilea Război Mondial. Germania a considerat că alianța dintre francezi și ruși are menirea să încercuiască Reich-ul. Probabil avea toate motivele să creadă asta. A jucat însă o carte riscantă și din păcate pentru ea, necâștigătoare. Germanii au mers pe premisa că dacă tot răzoiul era inevitabil, măcar să înceapă acum.[4] Fără sprijinul Imperiului German, militar și politic, acordat Austro-Ungaria și fără ca Imperiul Țarist să intervină în favoarea Serbiei, cu siguranță războiul mondial se amâna. Atât Imperiul German cât și cel Țarist au jucat oarecum același rol, dar fiecare având motive diferite. Probabil că lăsate singure Austro-Ungaria și Serbia nu ar fi ajuns la un conflict armat. Iar dacă ar fi ajuns, nu e deloc sigură impunerea Austro-Ungariei însă este sigură amânarea catastrofei mondiale.
„Blitzkrieg - războiul fulger”, produs al Primului Război Mondial
Așadar, Imperiul German devenea vioara principală. El va conduce ofensiva. Și o va conduce spre un paradox istoric. Va pierde războiul după ce va reuși să închidă un front. Întorcându-ne la Marele Război, acum în timpul Primului Război Mondial, ia naștere termenul de „blitzkrieg” – război fulger. El este produsul evitării unui război pe două fronturi. O soluție simplă și aparent genială, planul „von Schlieffen” - după numele Șefului Statului Major al Armatei Imperiale între 1891 și 1905 - trebuia să scoată Franța din război înainte ca înceata mașinărie de luptă rusească să se pună în mișcare.
Totul trebuia pus în aplicare cu o esențială rapiditate. Astfel, în drumul spre Franța, Olanda și Belgia, state neutre au trebuit sacrificate. O acțiune dezastruoasă din punct de vedere diplomatic însă esențială din punct de vedere militar. Considerând că Belgia oricum nu își va păstra neutralitatea și ar fi mers de mână cu Franța, ea a fost sacrificată și invadată.[5] Rezultatul nu a generat decât un succes parțial, germanii au ajuns la câțiva zeci de kilometrii de Paris până pe râul Marna. Planul însă a eșuat, francezii rezistând mai bine decât anticipaseră nemții iar rușii s-au mobilizat mai rapid. La cererea expresă a Franței, Imperiul Țarist a declanșat atacul asupra Prusiei Orientale. Era clar și pentru nemți că Marele Război devenise un război lung și de uzură.
Paradoxul pentru germani începe la 3 martie 1918 după ce este semnat între Imperiul German și Rusia, aflată în plin proces de bolșevizare după ce nemții îl ajută pe Lenin să preia puterea, tratatul de la Brest – Litovsk.
La finele lui 1917 Rusia iese din război iar tratatul mai sus amintit este unul dezastruos și semăna mai mult cu o capitulare. Imperiul Țarist, care la 1917 avea să fie lovit de revoluția bolșevică și de instaurarea comunismului sub comanda lui Lenin, se prăbuşeşte. Pierde un sfert din populație, cam tot atât din capacitățile integral industriale și cea mai mare parte a resurselor miniere. Pe teritoriul eliberat erau în curs de formare mai multe state independente sau semi-idependente. Amintim Finlanda, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia sau Ucraina (devenită ulterior și obsesia URSS). Preț de două decenii, acestea au cunoscut independeța, mai puțin Ucraina, restul au scăpat de jugul bolșevic.[6]
Așadar, Germania pierde un război pe care îl câștigase pe jumătate după ce reușise să își înfrângă complexul unui război pe două fronturi prin închiderea frontului din Est. Și îl va pierde în doar câteva luni. Însă chiar dacă la momentul respectiv părea neașteptată, înfrângerea Germaniei după ce a reușit să îngenuncheze Rusia poate fi explicată.
Cauzele înfângerii germane în Primul Război Mondial
Nemții au reușit să închidă frontul de Est iar în iunie 1918 începea ofensiva pe frontul de Vest. Cutremurător, în 11 noiembrie 1918, Imperiul German capitulează.
Dacă aruncăm un ochi pe hartă să găsim motivele, ne întoarcem din nou la poziția geostrategică. Reich-ul se afla în centrul Europei înconjurat de state ostile care erau unite prin alianțe politice și militare. Pe lângă eterna frustrare a războiului pe două fronturi Imperiul German s-a luptat și cu inferioritatea pe care o avea față de Marea Britanie. Prin condiția ei insulară, Marea Britanie era invulnerabilă în fața tăvălugului nemțesc. Iar germanii au râvnit la un asemenea statut. Acțiunile lor au atras însă atât SUA cât și Marea Britanie în război. Privind cu jind spre Regatul Unit, Imperiul German a investit enorm în flotă. Această politică a atras, involuntar bineînțeles, Marea Britanie în război deoarece își simțea amenințată supremația maritimă, dar pentru englezi a contat mult și invadarea Belgiei a cărei independeță era foarte importantă pentru guvernul britanic.
Un alt factor la fel de important care a condus la înfrângere a fost războiul submarin. În ianuarie 1917 tandemul Hindenburg – Ludendorf impun împăratului și cancelarului declanșarea războiului submarin nelimitat ca răspuns la blocada britanică. Flota germană de submarine începea să scufunde navele de război, dar și navele comerciale atât inamice cât și neutre. Inițial a fost un succes apoi din tonajele scufundate au început să scadă simțitor. Urmarea a fost intrarea Statelor Unite în război. Bineînțeles, ele ar fi intrat oricum, însă războiul submarin a grăbit intrarea.[7]
La cauzele înfângerii se adaugă și situația aliaților. Țări precum Italia și inițial și România erau tentate să intre în război alături de Reich, dar erau atrase și de câștigurile teritoriale de pe seama Austro-Ungariei. În plus, de multe ori Germania a fost nevoită să suplinească lipsa aliată până și pe cea a Austro-Ungariei. Muribundul Imperiu Otoman nu i-a putut asigura nicio revigorare militară. Germania era singură în fața unei extraordinare coaliții, iar Austro-Ungaria nu s-a dovedit, bineînțeles, cartea câștigătoare.
Însă poate motivul principal pentru care Imperiul German a pierdut un război pe care îl câștigase pe jumătate a fost moralul efectivelor. Trupele germane nu mai puteau face față. Cu toate că războiul era pe jumătate câștigat pierderile au fost imense. A fost un conflict care se preconiza că se va întinde pe maximum câteva luni. Însă s-a întins pe patru ani. Situația armatei germane era mai mult decât precară. Lipsa de motivație și iminenta criză care va veni și-au spus cuvântul. Nimeni nu mai voia să lupte. Probabil că dacă Imperiul German ar fi închis frontul de Est mult mai rapid, cea de-a a doua ofensivă spre Occident ar fi fost un succes. Dar situația în care se afla armata Reich-ului și criza din Imperiu au dus la înfângerea necondiționată.
Deznodământul l-a reprezentat capitularea Imperiului German și semnarea tratatelor de la Versailles.
După Tratatul de la Versailles, Germania pierdea 13% din teritoriu și 10% din populația Reich-ului. Criteriul lingvistic a reprezentat moneda de împărțire a Europei de către învingători. A fost politica gândită şi impusă de preşedintele SUA, Woodrow Wilson. Excepție au făcut Alsacia și Lorena care au fost recuperate de Franța cu toate că populația era majoritar germană. La fel se întâmplă și în Austria și Boemia (Cehia) unde nemții reprezentau principalul nucleu. Alipirea acestora Germaniei ar fi însemnat un real câștig atât pe plan economic cât și pe plan demografic pentru o Germanie învinsă.
În plus Reich-ul pierdea toate coloniile din Africa care au fost în majoritate împărțite între Anglia și Franța. Cu toate că nu reprezentau o mare importanță acestea sunt rezultatul unei umilințe în numele căreia Germania era nevoită să se încline în fața puterilor coloniale, Franța și Regatul Unit. Armata fusese redusă la 100.000 de soldați iar măsurile economice erau severe. Culmea absurdului o reprezintă plata de război de 132 de miliarde de mărci – aur (redusă ulterior peste câțiva ani).[8]
Imperiul German a plătit prețul suprem Marelui Război. La fel s-a întâmplat și cu Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist.
A fost un război cu conotații colosale care a remodelat granițele Europei. Conflictul a dat naștere naționalismului extremist și a schimbat politica în întreaga Europă și nu numai. Trecând peste aceste aspecte, pe lângă cauze și consecințe, în tratatele de pace de la Versailles se regăsesc și germenii celui De-al Doilea Război Mondial. Acum va lua naștere și mitul înfrângerii Reich-ului din cauza evreilor. Aceşti factori se regăsesc şi sunt uşor de sesizat şi în lucrarea lui Adolf Hitler, Mein Kampf –Lupta Mea. Totalitatea lor va rezulta peste doar câţiva ani într-un nou război mondial. Copiii a căror părinți au murit în Primul Război Mondial, vor muri tot cu ordinul milioanelor pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial.
Marele Război a amprentat întreaga Europă iar ecourile sale le auzim și le simțin și azi, după mai bine de un secol.
Note:
[1] Mânea Neagră cunoscută și sub numele de Unitate sau Moarte a fost o grupare naționalistă și extreminstă care a luat naștere în Regatul Serbiei în anul 1901
[2] Lucian Boia, Tragedia Germaniei. 1914-1945, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 66-67
[3] Ibidem, p. 69
[4] Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, București, 2014, pp. 37-38
[5] Ibidem, p.40
[6] Lucian Boia, op.cit., p. 85
[7] Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, București, 2014, p. 57
[8] Lucian Boia, Tragedia Germaniei. 1914-1945, Editura Humanitas, București 2012, pp. 94-95
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
