Publicitate
DOREȘTE RUSIA UN RĂZBOI MONDIAL?
Deocamdată trupele rusești fac manevre pe teritoriul Rusiei și, oricâtă neliniște ar trezi aceasta vecinilor sau puterilor euro-atlantice, nu se poate interzice unui stat să își folosească întregul teritoriu pentru a-și instrui armata.
Va traversa armata rusă frontiera ruso-ucraineană? În nici un caz fără o provocare.
În ce ar putea consta provocarea? Sunt trei ipoteze principale.
Prima ar fi aceea a unui atac decisiv pe scară largă a armatei ucrainene împotriva separatiștilor din Donbas, atac având ca obiectiv rezolvarea crizei prin forță. Într-un asemenea caz este de așteptat că Rusia va interveni numai dacă forțele separatiste, pe care le înarmează, fără îndoială, împreună cu „voluntarii” și „mercenarii” veniți din afara Ucrainei, ar ajunge în situația de a ceda. Până atunci, Moscova se va limita la a da avertismente Kievului, acuzându-l de încălcarea armistițiului convenit la Minsk în 2015, și la a arăta cu degetul SUA și NATO pentru încurajarea acestei încălcări. Dimitri Kozak, adjunct al șefului administrației prezidențiale a Rusiei, a declarat că „totul depinde de amploarea conflagrației”.
A doua ipoteză ar fi preluarea modelului occidental de „intervenție umanitară” în condițiile în care guvernul unui stat, fie el și suveran, reacționează „disproporționat” față de protestele și revendicările propriilor cetățeni, trimițând armata să acționeze cu toate mijloacele specifice războiului extern împotriva populației civile. Doctrina aceasta a fost aplicată în cazul fostei Iugoslavii, în special în susținerea separatismului kosovar. Președintele Putin a avertizat deja asupra posibilității ca în Donbas să se repete situația de la Srebrenica (Bosnia-Herțegovina), din 1995, când mii de bărbați musulmani au fost uciși de formațiunile militare ale sârbilor bosniaci.
Precedentul creat în Balcanii de Vest a fost urmat, în forme și cu intensități diferite, în timpul „primăverii arabe”, afirmându-se că dreptul suveran al unui stat de a-și apăra ordinea internă merge până acolo unde statul își agresează masiv și nediferențiat propriii cetățeni. Așa s-a justificat intervenția externă în Tunisia, Libia, Egipt și Siria; dar și cea din Ucraina anilor 2004 și 2013, în cazul din urmă afirmându-se că Președintele Ianukovici, și-a pierdut legitimitatea obținută prin alegeri recunoscute pe plan internațional ca libere și corecte, atunci când a trimis armata să tragă în protestatarii din Piața Maidan. (Ulterior s-a dovedit că cei care au tras nu aparțineau nici armatei regulate nici forțelor de ordine oficiale ucrainene.)
A treia ipoteză ar fi aceea a primirii Ucrainei în NATO, respectiv a extinderii NATO sau a amenințării cu extinderea sa până la frontiera vestică a Rusiei. Unii văd într-o asemenea extindere singura cale eficientă pentru descurajarea unei eventuale agresiuni ruse. Rusia nu ar avea curajul să atace un membru NATO știind că aceasta ar însemna activarea articolului 5 al Tratatului de la Washington. În acest sens, adepții politicii de forță afirmă că soarta Ucrainei depinde de decizia Washingtonului (uitându-se, desigur, că alianța are, totuși, mai mulți membri și că extinderea ei cere acordul unanim al acestora), iar nu de cea a Moscovei.
Alții, în schimb, cred că prin admiterea Ucrainei în NATO s-ar încălca „linia roșie” trasată încă în 1989 la Malta, și asta ar impune Moscovei o reacție pe măsură. Într-adevăr, Ucraina nu poate supraviețui fără NATO. Poate supraviețui, însă, NATO integrând problemele Ucrainei?
Ceea ce se știe este că până acum Vladimir Putin nu a blufat niciodată. Cine nu i-a luat în calcul avertismentele a avut ocazia să constate că ele nu erau o cacealma. S-a întâmplat în Georgia în 2008 și în Ucraina în 2014. Să fie acum altfel? Greu de crezut.
Că Rusia cunoaște numai limbajul forței, este adevărat. Care mare putere (fie ea și numai fost imperiu) înțelege mai bine un alt limbaj? Când se recurge la forță, însă, nu trebuie uitată legea eficienței regresive a presiunii excesive (despre care am scris cu ani în urmă). Recurgerea la forță aduce rezultatele dorite doar până la un anumit nivel. Cel asupra căruia se exercită presiunea va da înapoi inițial, dar, dincolo de un anumit prag, efectul împingerii devine invers proporțional cu intensitatea acesteia.
ARE NEVOIE RUSIA DE UN RĂZBOI?
O teorie recentă a yesmenilor și sicofanților americano-conformi din România susține că Rusia ar fi ieșit din liga principalelor puteri ale lumii (din care acum fac parte SUA, China și eventual, UE) și că pentru a reveni acolo ar avea nevoie de un război. Război fără de care nici Vladimir Putin, „omul puternic cel slab al Rusiei”, nu și-ar mai putea găsi suficient sprijin intern pentru a-și menține poziția conducătoare.
Problema ar fi că un război în Ucraina sau în Caucaz nu mai este suficient pentru a reface coeziunea societății ruse pe temeiuri naționaliste. O și mai mare problemă, însă, ar fi aceea că Rusia nu își poate permite un război împotriva întregului Occident euro-atlantic, care s-ar solidariza în fața unei agresiuni rusești.
Că Rusia nu mai este astăzi o superputere mondială o acceptă și Președintele Putin. Acesta a afirmat explicit întâietatea Chinei și a Europei germane.
Dar Imperiul rus (cel țarist, dar în special cel sovietic) s-a prăbușit tocmai întrucât și-a folosit în exces resursele pentru a-și menține statutul de putere globală de prim rang. Nu superioritatea ideologică a permis SUA să aducă URSS la masa negocierilor și să iasă în aparent câștig din Războiul rece, ci superioritatea tehnologică. Cursa înarmării a lăsat Kremlinul fără suflu.
Iată de ce, înțelegându-și limitele, învățând din istorie și evaluând riscurile vanității, Rusia secolului XXI nu mai dorește (nici nu mai poate dori și, în mod firesc, ar trebui să nici nu mai vrea să vrea să dorească) să intre într-o asemenea întrecere. Ea s-a acomodat, din câte se pare, deși nu este ușor, cu gândul de a fi o putere de rangul doi.
Aceasta înseamnă, însă, că dacă renunță la a fi atât de puternică încât să câștige un război cu „lumea construită de America”, Rusia înțelege să rămână suficient de puternică încât să nu poată pierde războiul cu aceasta. De asemenea, înseamnă că și dacă Rusia abandonează rolul de protagonist pe arena mondială, ea caută a se plasa în poziția în care nimeni nu va putea să interpreteze acest rol fără sprijinul său.
Dacă pentru asta va trebui să poarte un război, Rusia nu se va da în lături, oricât ar costa-o. Nu are nici un interes să îl provoace. Cu cât Rusia se va abține mai mult de la provocarea unei conflagrații, cu atât mai mult rivalii săi, care își fac din diabolizarea ei un alibi pentru lipsa oricărei soluții politice apte a rezolva propriile lor crize interne și externe, vor fi mai dezbinați și mai slabi. Tocmai în această slăbiciune stă pericolul războiului. Cu cât vehemența diabolizării sub care respectivii rivali își ascund neputința va fi mai mare, cu atât rușii se vor uni mai mult pe platforma națională, fără ca pentru aceasta să fie necesară declanșarea vreunui război. Totul este ca decidenții să își mențină nervii, opinia publică, copleșită de războiul declarațiilor, să nu își piardă controlul, iar neprevăzutul să nu facă vreo surpriză nefastă, ca de atâtea ori în trecut.
SUA VOR LUPTA PÂNĂ LA ULTIMUL... UCRAINEAN
Secretarul de Stat Antony Blinken a declarat că „SUA nu recunosc și nu vor recunoaște niciodată (sic!) Crimeea ca teritoriul rusesc” și că „așteaptă cu nerăbdare (sic!) să lucreze în continuare cu Kievul și aliații noștri (ai SUA - nn) pentru a pune capăt ocupației rusești a peninsulei și agresiunii din estul țării”.
SUA nu a recunoscut „niciodată” anexarea statelor baltice de către URSS. Cu toate acestea a încheiat tratate și a făcut comerț cu URSS fără să se împiedice de problema balticilor. Mai mult, Washingtonul a semnat, în 1975, la Helsinki, Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, prin care toate frontierele postbelice au fost recunoscute în bloc și s-a luat angajamentul ca eventuala lor modificare să se producă numai pe cale pașnică. Documentul nu a fost ratificat de către parlamente și a rămas un angajament eminamente politic, dar tocmai greutatea sa politică rezultată din însumarea puterii semnatarilor săi, i-a transformat prevederile într-o cutumă de neurnit din loc.
Țările baltice și-au redobândit independența și suveranitatea în contextul transformărilor interne din URSS, cu toate ezitările, naivitățile, stupizeniile și trădările acestora, pe care, fascinat, le-am auzit relatate de însuși Mihail Gorbaciov și câțiva dintre principalii săi consilieri, într-o noapte de vară, la o cină organizată într-un restaurant de lângă Munchen, la puțin peste un deceniu de la consumarea evenimentelor, printre participanți numărându-se Hans-Dietrich Genscher, Woycziech Jaruzelski și Gyula Horn (eu fiind pe vremea aceea Președinte al AP-OSCE, și participând la reuniune ca reprezentant al Președintelui României, Ion Iliescu).
Recunoașterea sau nerecunoașterea SUA nu au avut nici un rol. Singurul efect al nerecunoașterii i-a vizat chiar pe americani care, după restabilirea independenței balticilor, pentru a garanta ireversibilitatea procesului, s-au simțit obligați să nu îi lase pe aceștia în afara NATO, deși știau că, din punct de vedere militar, nu le pot asigura apărarea. Or, cum nici să îi invite la masă fără acordul Moscovei nu voiau, spre a le menține orientarea atlanticistă asigurându-i că perspectivele integrării euro-atlantice sunt reale, au amânat primirea României, Sloveniei și Bulgariei. Aceasta a avut loc abia după patrusprezece ani, într-un context internațional radical schimbat, în special sub efectul evenimentelor din 11.09.2001.
Dincolo de morala unei asemenea istorii, când SUA, ca, de altfel, și NATO sau UE, vorbesc de „sprijin”, nu se spune nici o secundă că ar fi vorba despre o implicare militară. Aceste promisiuni sunt menite doar să producă efecte psihologice asupra prietenilor și neprietenilor, deopotrivă. Ele sunt formulate cu imense rezerve mentale, sprijinul putând fi unul eminamente moral, politic sau, în cel mai bun caz, financiar ori în livrare de tehnologie militară. Ucrainei nu i se oferă, de fapt, victoria în lupta cu Rusia, ci doar arme pentru a și-o câștiga singură, cu prețul sângelui propriu. O asemenea „armă” se poate ambala în Acordul tehnico-militar semnat de Ucraina cu România.
Iată de ce, cel mai probabil, sprijinul oferit Ucrainei în competiția de nivel regional cu Rusia, despre care vorbesc reprezentanții SUA, este doar o marfă de dat la schimb pentru sprijinul oferit SUA de către Rusia, în competiția de nivel global cu China.
va urma
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
