Chiar și așa, România lui 2025, cu bune, cu rele, arată infinit mai bine decât în România anilor '90 sau 2000 înainte de integrarea în UE. Cifrele sunt incontestabile, dar nu acesta este subiectul.
Ca să citez o burtieră celebră de la un post de televiziune din România, „Cum, doamne iartă-ne, s-a ajuns aici?”. Să asistăm la reabilitarea în societate a unui regim responsabil de ororile cumpliților ani de dinainte de 1989. În orice societate post-totalitară, în mod natural, gradul așa-zișilor nostalgici se învârte undeva la 10%. La noi însă a explodat.
Pentru că în decembrie 1989 situația era atât de cumplită încât așteptările au fost imense. Clasa politică a eșuat să livreze fie și o parte din ele. Acestui fapt i se adaugă elementul uman; mulți dintre nostalgicii de azi erau tinerii de ieri ai perioadei comuniste.
Un banc care îmi place reflectă realitatea. „Întrebată de un reporter prin anii 2000, o bătrânică din Rusia în vârstă de 80 de ani a răspuns că cea mai bună perioadă a vieții sale au fost anii 1940. Surprins, reporterul a întrebat-o de ce, în contextul foamei sovietice de atunci, Marii Terori a lui Stalin și cumplitul război mondial, iar acum trăiește într-o țară liberă. Bătrânica a răspuns: < Știu mamaie, dar atunci aveam și eu 20 e ani >”.
Ceea ce surprinde în România azi e că mulți dintre nostalgici sunt tineri născuți în capitalism. Din nou, un eșec în lanț al factorilor de decizie în România post-decembristă, coroborat cu lipsa minimă de cultură istorică.
Plata datoriei externe, decizie ideologică și irațională a unui Ceaușescu care a izolat România atât de blocul sovietic cât și de cel capitalist a dus la o foame cumplită în anii 1980. La cozi cu orele în frig pentru o pâine, un litru de lapte și ulei pe cartelă, la raționalizare și magazine goale. La frig în case - curentul și gazele se opreau pentru a face economie - în plină iarnă. La oameni care se trezeau noaptea la 3 să fiarbă ouă pentru micul dejun căci dimineața erau oprite gazele. La cozi interminabile la benzină și restricții în care câteva zile aveau voie să circule mașinile cu număr par iar în altele cele cu număr impar.
Coadă la pâine în România comunistă a anilor 1980. Sursă foto: facebook.com/Filedeistorietv via Antena 3 CNN
Dar chiar și după plata datoriei Ceaușescu nu a slăbit sub nicio formă cureaua, toate fondurile erau destinate construcției unor obiective precum Casa Poporului, canalul Dunăre-Marea Neagră sau alte construcții menite să glorifice regimul ignorând gravitatea situației cu care se confruntau românii.
Și mai e ceva. Câți dintre nostalgici știu că oricum celelalte state din blocul comunist au fost grațiate de o mare partea a datoriei externe după prăbușirea comunismului? Au meritat oare anii 1980? Economistul Kenneth Rogoff, citat într-un volum de istoricul Cornel Ban, ajunge la o concluzie coerentă: „Faptul că o țară poate să își plătească datoria nu înseamnă neapărat că trebuie să decidă să facă asta”. Nu trebuie să fii doctor în economie pentru a înțelege că un grad ponderat al datoriei externe și o rată limitată a șomajului sunt semne de sănătate economică pentru orice stat.
Nicolae și Elena Ceaușescu, sursă foto: Wiki Commons
În România lui Ceaușescu șomajul nu exista pentru că era ilegal, dar nici nu exista mediu privat. Regimul a creat locuri de muncă inutile, care au contribuit la colaps și care au prăbușit productivitatea. Asta în timp ce planurile cincinale erau utopice și producția raportată în mod fals din pix. De unde și expresia din comunism „voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim”.
Iar faptul că atunci „toată lumea avea o casă” e un alt mit folosit intens azi. Dislocarea și strămutarea populației de la sate la orașe în cadrul procesului de urbanizare și industrializare forțată a împins regimul să construiască mii de blocuri la periferii. Dar nu toată lumea era proprietar direct, ci apartamentele erau achitate în rate, sigur fără să se raporteze la IRCC sau ROBOR și la un preț mult mai mic. E o capcană să compari situația respectivă cu piața imobiliară de azi.
De departe industria e poate cel mai mare mit în jurul căruia se construiește reabilitarea lui Ceaușescu. În realitate industria română nu a fost distrusă din interior în anii 1990 ci era într-o stare atât de deplorabilă încât nu a fost capabilă să se adapteze noii realități capitaliste. În 1989 tehnologia era atât de veche că ar fi trebuit înlocuită în totalitate. Mai mult, România pierduse toate piețele externe, inclusiv în sectoare care reprezentau în trecut un succes precum și în care se investise masiv ca de exemplu industria oțelul, automobilelor sau industria de armament. Cererea era zero și pe piața internă după eliminarea subvențiilor. Este nu doar furtuna perfectă, ci rețeta falimentului. Nici măcar în Orientul Mijlociu, unde industria de armament a livrat masiv ani la rând, nu se mai exporta mai nimic.
Coadă în România comunistă a anilor 1980. Sursă foto: Digi 24
Profesorul Sorin Burnete, doctor în economie, explică detaliat cum „în realitate, industria dezvoltată de regimul comunist nu a fost distrusă de nimeni după 1990, ci a sucombat pur și simplu datorită incapacității de a funcționa în regim de piață liberă”.
Atunci, ce regretăm cu adevărat? Iar dacă avem regrete, să regretăm, așa cum e natural, vârsta, fluturașii din stomac de la 20 de ani, și nu perioada.
Îl citez pe Radu Paraschivescu de fiecare dată când am ocazia: „Cea mai urâtă zi de după 1989 este cu mult mai frumoasă decât cea mai frumoasă zi dinainte de 1989”.
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
